Insolvența nu este o excepție în viața economică, ci o constantă. În fiecare ciclu economic, apar companii care nu mai pot face față concurenței, care iau decizii greșite sau care își setează obiective nerealiste. Iar în perioadele de criză, discuția nu mai este despre dacă vor exista insolvențe, ci despre câte și cu ce efecte asupra economiei.
Când acest fenomen nu mai afectează doar cazuri izolate, ci ajunge să fie o realitate larg răspândită, vorbim despre insolventa sistemica. O problemă care nu mai ține doar de un debitor sau un dosar, ci de un întreg mecanism care nu reușește să salveze ce mai poate fi salvat.
O statistică dureroasă: doar 1% reușesc
Din 100 de companii care intră în insolvență, 96 ajung direct în faliment. Alte 3 încearcă reorganizarea, dar nu reușesc. Doar una singură reușește să se redreseze cu adevărat. Această realitate, deși greu de acceptat, este simptomul unui sistem în care nu se mai crede.
Mulți antreprenori ajung la protecția legii abia după ce au încercat, pe cont propriu, toate soluțiile posibile. De obicei, neprofesioniste. Nu pentru că nu există alternative, ci pentru că nu au încredere în eficiența reală a procedurii. Insolvența a devenit sinonimă cu falimentul și stigmatul, nu cu redresarea.
În spatele fiecărei reorganizări eșuate stă, de multe ori, o problemă de fond: lipsa unei diagnoze corecte și la timp, absența unei viziuni realiste și eșecul de a construi un plan pe baze solide.
De ce nu funcționează planurile de reorganizare?
Un plan de reorganizare poate fi eficient doar dacă:
- pleacă de la o analiză financiară riguroasă;
- este construit pe cauze reale, nu presupuneri;
- este prezentat coerent creditorilor;
- și este susținut de o echipă capabilă să gestioneze conflictele inevitabile care apar în procedură.
Din păcate, în multe cazuri:
- cauzele insolvenței sunt identificate greșit, ceea ce duce la o alocare incorectă a resurselor;
- proiecțiile de vânzări sunt supraevaluate, iar sursele de finanțare sunt incerte;
- procedura se desfășoară într-un climat tensionat, cu conflicte nerezolvate între debitor, creditori și terți;
- planul consumă resurse importante înainte să fie oprit și înlocuit cu falimentul.
Această abordare ineficientă nu doar că închide uși, dar adaugă și costuri inutile pentru toți participanții la procedură. În loc să asigure distribuții către creditori, se generează litigii, amânări și blocaje care consumă timp și încredere.
Practicianul în insolvență: între echilibru, soluție și comunicare
Unul dintre factorii centrali în orice procedură de insolvență este practicianul. Nu este suficient să fie un bun cunoscător al legii — trebuie să fie și un bun diagnostician financiar, un mediator abil și un comunicator eficient.
Procedura poate fi menținută într-un climat echilibrat doar dacă practicianul:
- înțelege cu adevărat activitatea economică a debitorului;
- gestionează interesele tuturor părților cu obiectivitate și echilibru;
- are abilități de comunicare și negociere reale;
- își asumă rolul nu doar de administrator, ci de partener în salvarea afacerii.
Fără această implicare profundă, planurile de reorganizare rămân simple exerciții pe hârtie.
Efectele sistemice ale conflictelor juridice
Un alt factor care contribuie la ineficiența procedurilor este avalanșa de litigii care apar între debitor și creditori sau alți parteneri contractuali. Soluționările contradictorii, termenele lungi și lipsa unei practici unitare transformă insolvența într-un proces lipsit de predictibilitate.
Pentru debitor, aceste litigii nu sunt doar conflicte juridice, ci blocaje reale în procedură. În loc să se concentreze pe reorganizare și conservarea activelor, se consumă resurse semnificative în dispute care adesea nu aduc un rezultat util imediat.
Ce soluții avem pentru a gestiona eficient insolvența sistemică?
Pentru a obține rezultate mai bune în procedurile de insolvență, sunt necesare acțiuni bine coordonate, asumate, documentate și realiste, implementate la pe toate nivelurile. Nu este suficientă doar o serie de ajustări punctuale, ci o schimbare de perspectivă și abordare.
- Depistarea timpurie a dificultăților
Companiile trebuie încurajate să caute sprijin înainte de a intra în colaps. Pentru asta e nevoie de o mai bună comunicare în piață, colaborări între practicieni și mari creditori și un discurs public care să elimine stigmatizarea insolvenței. - Practicianul potrivit în dosarul potrivit
Este necesară o diferențiere clară a practicienilor cu rezultate în reorganizare. Criteriile pot include: numărul mediu de litigii conexe per dosar, capacitatea dovedită de a gestiona conflicte, transparența în procedură. - Comisii UNPIR cu rol activ și consultativ
Comisii multidisciplinare care să sprijine practicienii în cazuri concrete și să contribuie la clarificarea aspectelor juridice ambigue din practică. - Reformarea educației profesionale
Este necesară diversificarea tematicii cursurilor oferite de INPPI: etică profesională, management, comunicare, negociere. Practicienii trebuie pregătiți pentru realitățile actuale din economie și din sala de negocieri, nu doar pentru aplicarea mecanică a legii. - Vânzarea rapidă și transparentă a activelor
Standardul minimal trebuie să devină: expunerea activelor pe platforme digitale, acces facil al publicului, lipsa condiționărilor nerealiste privind prețul de vânzare.
Între eșecul sistemic și șansa unei reconstrucții reale
Fenomenul insolvenței sistemice nu poate fi combătut cu soluții rapide sau improvizate. Este nevoie de o schimbare profundă de mentalitate: de la tratamente aplicate prea târziu, la prevenție, intervenție timpurie și colaborare reală între profesioniști.
Această schimbare implică un efort colectiv — din partea practicienilor, a UNPIR, a creditorilor și a autorităților. Dar este un efort justificat. În joc nu sunt doar activele unei companii, ci încrederea în sistemul de justiție economică și capacitatea pieței de a se reface.
Dacă vrem ca insolvența să nu mai fie sinonimă cu falimentul, ci cu un nou început, atunci trebuie să regândim întreaga abordare. În mod etic, profesionist și orientat spre rezultate reale.
